apusul nu e neaparat un sfarsit

“Praf asternut pe ciment strapuns de raze crude de soare tarziu”

Nu stiu cum se face de lumea tot ajunge pe un biet blog vechi uitat de proprietar, dar in cinstea lor, iata o noua postare. (cadou de Craciun?)

Aproape patru ani mai tarziu si nici ca m-as fi putut schimba mai mult. Nu stiu daca in mai bine. Mi-e clar ca mintea nu-mi mai zburda libera si lipsita de griji pe taramuri creative, asa cum facea atunci. Si ca idei noi si stupide mi se tot strecoara printre ganduri in ultimul timp.

Cum ar fi sa plec din tara anul viitor pentru a studia in Anglia – eu care in viata mea n-a trebuit sa ma descurc singura nici macar o zi, va trebui sa intampin o lume complet noua si plina de straini. Tot ce sper este ca acei straini sa scape niste zambete incurajatoare din cand in cand in directia mea. Si poate si o vorba.

Sau sa scriu scrisori. Asta doar pentru ca lumea de azi pare sa fi uitat ce inseamna sa scrii de dragul de a scrie, cu un creion pe-o foaie.

Poate va intrebati ce s-a mai intamplat cu mine in acesti patru ani, poate nu. Am de gand sa va spun oricum. Am invatat sa cant la chitara si-am compus chiar si primul cantec. Am zambit. M-am intristat. Am luat primul (si ultimul, sper) 5 din viata mea – la mate. Acel tip pe care il iubeam? N-am nici cea mai vaga idee ce s-a ales de el. Tot ce stiu este ca ‘a iubi’ e un verb prea maret pentru a i-l atribui oricui, in special daca acel cineva iti piere din amintire atat de repede pe cat a disparut subiectul ultimelei postari. Prietenii din generala pe care e posibil sa-i fi mentionat si de care credeam ca-mi va fi atat de dor incat nu-mi voi putea inchipui lumea fara ei? Dusi ca vantul. Sigur, pe unii ii mai vad cateodata. Cu unii chiar vorbesc. Altii au capatat aere de superioritate si se pare ca, brusc, nu mai sunt suficient de buna pentru ei.

Dar iata-ma stand in spatele pragului ramas singurul obiect intre mine si Lume. Si tot ce am de spus este: cui ii pasa? Prietenii vin si pleaca. Rari sunt cei care raman si trebuie pretuiti. Ma simt atat de batrana cand scriu asta incat ma gandesc amar la salutul adresat de un copil de mai bine de 12 ani de pe scara – “Buna ziua”.  Totul e efemer in viata asta – si generala, si liceul, si prieteniile, si iubirea. Obisnuiam sa cred candva in idealurile romantice: in natura, in absolut, in iubirea ideala, unica, eterna. Dar am primit o palma de la viata care m-a trezit, din nefericire. Tot ce mi-a ramas e speranta – la mai bine, la frumos, la adevar. Zambesc zi de zi si ii mint pe cei din jur zi de zi. Altfel n-ai cum sa razbesti. Tine fruntea sus, umerii drept si spatele inaltat si mergi inainte cu toata forta. Orice te asteapta, poti sa-i faci fata daca tu crezi asta.

Craciun fericit! ^^

Advertisements

{* .Iubesc. *}

“Praf asternut pe ciment strapuns de raze crude de soare tarziu”

Ma simt stupid. Traiesc in iluzii. Fac parte dintr-un basm al imaginatiei mele dintre paginile caruia nu ma pot desprinde. Incerc – dar nu pot. Refuz sa traiesc in realitate, refuz sa vad adevarul, refuz sa vad ceea ce am devenit: prizoniera propriei constiinte, captiva intre patru pereti ce se apropie din ce in ce mai mult; nu exista usi, nu exista ferestre…doar o mica gaura prin care pot evada, cu ajutorul cuiva care sa ma apuce de mana si sa ma traga afara. Insa nimeni nu e in jur, pentru ca i-am indepartat de buna voie…am renuntat inconstient la viata mea de acum cativa ani; inca imi mai aduc aminte cum patrundeam in lumea lui Harry Potter alaturi de prieteni in gradina din fata blocului…cum imi petreceam ore in sir doar stand alaturi de prieteni…dar toti au disparut. Nu ne-am certat. Nu a plecat niciunul nicaieri. Pur si simplu a disparut comunicarea…parca tot ce a fost s-a scufundat intr-o apa adanca…si asta pentru ca eu am scos dopul si am lasat totul sa dispara. Nimeni nu stie cat imi doresc sa simt ca cineva e langa mine si ma sustine…si imi sterge lacrimile fara sens ce mi se scurg chiar si acum din ochi…dar nu am decat familia cu care niciodata nu am vorbit deschis despre ceva – ei nu stiu ce e in sufletul meu – …ma^t,a ce parca a devenit mai mult decat un animal de casa -de aceea n-o sa renunt la ea atat de usor…nu-mi pasa ce spun parintii-… si nu in ultimul rand Bianca…suntem total diferite si cu toate astea e singura pe care o pot inca numi “prietena mea”. E ciudat sa te simti atat de singur…sa stai cu orele in casa si sa te intrebi ce fac celelalte cunostinte alte tale…pentru ca doar asta sunt: simple cunostinte…sau nici atat. E ciudat sa intri pe y!M asteptand sa intre singura persoana cu care mai schimbi niste vorbe din cand in cand.

Nu, nu sunt emo. Doar ca pun prea mult suflet in ceea ce fac, iau totul prea in serios si ma implic…de aia si ma trezesc atat de singura; pentru ca tinerii din ziua de azi iau totul in gluma, crezand ca totul se rezolva cu o injuratura nevinovata, o bere sau o tigara. Si daca nu esti ca ei, nu ai ce cauta in lumea asta mult prea complicata pentru a fi inteleasa. Cum spun eu deseori, “nu se mai fabrica persoane agreabile, fara fite, in ziua de azi”. Si e pacat. Da, la baza sta educatia fiecaruia, care de multe ori lasa multe de dorit. Dar fiecare poate alege. Asa cum un manelist a ales sa asculte manele in loc de rock…asa cum un pictor a ales sa picteze in loc sa faca sport de performanta…asa cum un betiv a ales sa bea sau un drogat sa se drogheze…asa cum eu am ales sa imi traiesc viata intr-un stil propriu, ajungand sa fiu dependenta de bunatate, de nevoia de a avea pe cineva langa mine. De a-l avea pe el langa mine. Nu pot descrie in cuvinte ce simt…ceva puternic, mai puternic decat mine, care ma seaca de puterea de a lupta…uneori, cuvintele “eu nu te iubesc” nu au niciun efect cand ii spui asta unei incapatanate ca mine…heh…ce sa fac daca pur si simplu nu pot sa uit? Nu pot, si poate nici nu vreau…pentru ca e minunat sa iti petreci dupa-amiezile privind pe geam spre cerul senin sau plin de nori negri, gata sa te atace cu o furtuna, gandindu-te la el, dorindu-ti sa fie langa tine sau macar sa ii scape numele tau din greseala…tu fiind in acest timp cuprins de un fior ce iti strabate tot corpul, facandu-te sa te simti ciudat…de bine. De multe ori cred ca as prefera sa ma urasca decat sa ii fiu indiferenta…

Okay, gata. Presimt la ce s-ar gandi daca ar citi chestiile asta: “fata asta nu pricepe ca nu o plac?!”. Sau nu…oricum, nimic n-o sa ma faca sa renunt la ceea ce simt sau gandesc. Sac! O:-)

Episodul urmator din Telenovela Mea [telenovela mea, telenovela ta..nanana…era o melodie :))] – de ce nu beau bere sau alte bauturi alcoolice in public? de ce nu fumez?

Stay tuned 😛

C ya later. Buh-Bye.

Magic number: 2

“Praf asternut pe ciment strapuns de raze crude de soare tarziu”

Visul meu a inceput pe 15.09.04 [sau 17.09.04]. A atins momentul culminant pe 14.04.08. S-a sfarsit pe 07.06.08.

Vis bazat pe date exacte. Date ramase in amintirea mea ca cele mai speciale zile. Poate esti curios ce s-a intamplat in fiecare dintre acele zile. Eh…nu va spun. Poate faptul ca au legatura cu un baiat dragut (nu dau nume), poate raspunde la cateva intrebari iscate in mintea ta, cititorule. Mai usor ti-as spune: nu e treaba ta, e o problema personala; asa ca nu mai citi chiar tot ce scriu. Dar nu spun asta. N-o fi treaba ta dar…totul face parte din viata mea si ma defineste ca persoana.

Se spune ca ceea ce nu te omoara te face mai puternic. Asta este adevarat in totalitate. Odata ce iti faci curaj sa te arati asa cum esti si recunosti anumite lucruri poti avea un soc provocat de reactia celorlalte persoane din jurul tau. Dar dupa ce iti revi, totul e ok. Si acum vorbesc din proprie experienta. Nu pot sa spun ca nu am fost dezamagita de raspunsul primit in ultima data mentionata mai sus; stiam ca nu aveam nicio sansa cu el, stiam ca ii place de ea. Dar sper ca pe viitor sa isi deschida ochii si sa vada ce fel de persoana este; el merita mai mult…mult mai mult. Dar in primul rand merita sa fie fericit; iar daca ea ii poate oferi fericire, atunci nu am nimic impotriva. Cred ca acum e singurul moment in care nu vorbeste gelozia din mine. Oricum…ii doresc tot binele din lume, sa aiba un viitor stralucit si cred ca va avea parte de toate acestea. Si in caz ca va avea vreodata nevoie de ajutor, eu sunt aici…gata sa ii ofer un sfat sau…tema la franceza.

Umbre si culori

“Praf asternut pe ciment strapuns de raze crude de soare tarziu”

O tanara de 14 ani hoinarea de-a lungul strazilor aglomerate ale orasului si privea cu repros in jur la multimea de luminite care deja se aprinsesera si bantuiau fiecare coltisor, palindu-le pe cele ceresti. Dupa un timp, pasii fetei o purtara spre faleza, locul unde natura era parca mai aproape. Cobori lent treptele, apropiindu-se cu fiecare miscare din ce in ce mai mult de raul ce se unduia ca un sarpe pe la marginea orasului. Vantul lin al serii ii facea parul saten sa fluture usor pe spate, desenand umbre ce se intindeau pe asfaltul ramas inca incins din timpul zilei. Era foarte placut sa te plimbi la apus pe malul apei atat de limpezi incat puteai sa deslusesti pietrele multicolore de pe fund.

Parasind asfaltul, fata isi scoase sandalele argintii ce straluceau palid in lumina razelor tarzii ale soarelui. Prefera sa se plimbe prin nisipul rece desculta. Dar de data aceasta nu avea chef de plimbari interminabile, asa cum obisnuia in fiecare seara. Asa ca se apropie de valurile care isi saltau capetele incercand sa vada mai bine ce se petrecea pe mal. Isi lasa sandelele jos si se aseza in nisip, strangandu-si genunchii in brate ca un copil mic un ursulet de plus.

Soarele sangeriu incepuse ritualul prin care avea sa isi incheie o alta zi in care veghease asupra tuturor. Pictase cerul cu cateva din culorile sale preferate, adica galben…transformat apoi in portocaliu…apoi in rosu…violet…razele sale dansau triste peste tot in jur, intr-un spectaculos joc din umbre si culori. Dar cum totul are un inceput, are si un sfarsit. Cu un ultim ramas bun, soarele isi ascunse ultimele sclipiri, iar noaptea lua cu repeziciune lumea in stapanire , strecurandu-se curioasa peste tot ca sa vada ce se mai intamplase cat fusese plecata. Maiastra luna aparu stralucitoare pe bolta cereasca, fericita ca pentru un timp a ramas singura regina, pastrand totusi ca amintire nuantele de violet lasate de fratele sau, soarele.

Acum totul era invaluit in intuneric si o liniste adanca ce parea ca va ramane intotdeauna asa cum era in acele clipe. Dar sunetele obisnuite ale strazii navalira brusc, rupand vraja si readucand realitatea peste fata ale carei ganduri zburasera undeva departe, in inalturi, de unde, cu cateva clipe inainte soarele ii zambise binevoitor. Insa acum era pierdut…lasase in urma doar cateva pete de sange…oare murise? Nu…doar plecase din acea lume cruda, pentru a se intoarce din nou a doua zi si a-si reia vesnica slujba de pazitor asupra tuturor.

Destin caprui

“Praf asternut pe ciment strapuns de raze crude de soare tarziu”

O lumina blanda i se reflecta in ochi.

Doi ochi caprui, in spatele carora par a se afla atatea griji, de care nu baga nimeni de seama. Griji care incet-incet ii cuprind si ii invaluie in umbra tristetii, facandu-le sclipirea sa dispara. Dar totusi, ea este inca acolo…doar se ascunde pentru putin timp, pentru a reveni apoi si a-i incanta pe cei ce o privesc, asa cum luna paseste cateodata in spatele norilor, pentru a ii lasa pe oameni sa o doreasca mai mult.

La fiecare clipire, pleoapele ii acopera ochii; de fiecare data pare ca nu se vor deschide din nou…ci vor ramane inchisi pentru totdeauna, incercand sa se autoprotejeze de lumea cruda ce ii inconjoara, in care cu greu isi gasesc un loc numai al lor, lume in care parca nu se integreza, pana nu apare o alta pereche de ochi care le ofera puterea si curajul sa se deschida. Si atunci, pleoapele se vor ridica, cu un falfait gingas al genelor, lasand privitorii sa se bucure de spectacolul de pe scena ce pana atunci fusese acoperita de o cortina intunecata.

Cateodata, ei plang. Globuri mici de cristal se formeaza dintr-un rau ce pare sa curga fara sfarsit, nelasand alte degete sa se scalde in el sau sa il opreasca. In astfel de momente ochii se inchid, izbind genele de pielea umeda a fetei. Dar nimic nu poate opri lacrimile ce se preling incontinuu din ei, mangand apoi obrajii si cazand intr-un final in neant. Iar dupa aceea se deschid din nou, lasand soarele de dupa furtuna sa rasara.

Ochii sunt ferestre ce pot fi deschise de oricine cu putin efort si bunavointa. Dincolo de ei, un alt eu al proprietarului se revarsa in bratele celui ce doreste sa il primeasca. Suferinte, necazuri, bucurii…toate sunt scrise pe o foaie ingalbenita de vreme, cu litere caligrafice, aurii si pastrate acolo, in spatele ochilor.

Cu toate ca nu au glas, ei pot ovrbi. De rad si imprastie lumina peste tot in jur, sunt fericiti; de sunt umbriti de tristete, ceva li s-a intamplat; de privesc cu nostalgie, cu jind undeva, inseamna ca stiu ca nu pot avea acel ceva, dar continua sa isi mentina speranta ce se minimizeaza putin cate putin in timp, iar apoi dispare, luand si sufletul ochilor odata cu ea.

Dar ei raman mereu aceiasi. Mereu ei, cei doi ochi caprui, ce isi doresc sa ajunga langa o alta pereche ce le poate reda cheful de viata. Si ochii au sentimente. Si ochii au viata. Si ochii au un destin.

Aberatii de sfarsit de clasa a8a

“Praf asternut pe ciment strapuns de raze crude de soare tarziu”

Am trecut prin patru ani împreună, înghesuiţi într-o clasă de la etajul doi a unei clădiri vechi ce a învăţat material claselor I-VIII pe dinafară în timpul pe care l-a petrecut găzduind diferiţi elevi, diferiţi profesori, diferiţi directori.

În primele zile nici nu îmi trecea prin cap că acest vis frumos la care au contribuit douăzeci şi cinci de persoane – fără să punem la socoteală profii, care ne-au suportat gurile prea mari, bileţelele, neatenţia la ore sau remarcile nepoliticoase, şi personalul şcolii care ne-a fost alături, unii poate doar aduncându-ne zi de zi cosul cu cornuri si unt, ştiind că majoritatea vor ajunge pe podea sau tapet pentru pereţi, sau curaţând clasa goală după cursuri; clasă de a cărei uşi atârnă o plăcuţa veche pe care candva scria „VIII A” – se va termina atât de curând.

Noi. 8A. Doar un grup de adolescenti pe care dacă i-ai privi cu atenţie nu a-i zice că au ceva în comun. Dar avem: prietenia; chiar dacă uneori se manifestă prin palme, certuri sau idei trăznite ce nu îi amuză deloc pe cei ce au ghinionul să fie victimele acestora.

Acum patru ani noi şi doamna dirigintă aveam un vis: sa devenim un colectiv unit. Exceptând anumite momente în care ne vine să ne luăm de păr si apoi să plecăm pe drumuri total diferite, cred că am reuşit. Am ajuns din eu, tu, el, ea doar…noi. Şi nu am fi fost aceiaşi fără profesorii ce îşi sacrifică cel puţin o oră pe săptămână să îşi petreacă timpul cu noi. Cred că nu ar trebui menţionate orele în care primim puţină libertate şi suntem scutiţi de termeni, formule şi date care cu greu ne intră în cap; aşa că sar peste acest lucru, dar nu înainte de a adăuga ceva: „Mulţumim!”. Şi mulţumim că aţi rămas între aceiaşi patru pereţi împortiva dorinţei dumneavoastră de a pleca şi de a ne uita – desigur, ştim că nu aţi putea face asta. Şi nu în ultimul rând, mulţumim pentru înţelegerea de care aţi dat dovadă, oferindu-ne note mai mari pentru a ne ajuta să ajungem la liceul dorit. Chiar dacă uneori s-a întâmplat opusul şi am fost depunctaţi pe nedrept, tot profesorii noştri rămâneţi şi veţi fi in amintirea noastră pentru totdeauna, cu bune si cu rele.

Un mesaj pentru viitorii şi actualii elevi ai şcolii: apreciaţi munca depusa de aceşti oameni care ţn ciuda faptului că nu sunt plătiţi cum trebuie continuă să predea, şi asta pentru voi, pentru a vă oferi educaţia pe care o meritaţi şi de care aveţi nevoie pentru ca mai târziu să ajungeţi unde veţi dori.

Nu pot să închei fără să îi mulţumesc doamnei diriginte care s-a străduit să ne ţină în frâu şi să scoată tot ce e mai bun din noi. Asa ca mulţumesc! Un singur lucru mai am de spus: nu sunteţi doar profesorii si diriginta noastra, ci sunteti o parte din noi, din 8A, cei ce vor fi mereu in frunte, datorită tuturor celor menţionaţi mai sus.

Amazing

“Praf asternut pe ciment strapuns de raze crude de soare tarziu”

Am gasit pe un alt blog pe care am nimerit din greseala o postare foarte interesanta.

Desene in praful de pe masini. Chiar daca pare ceva banal cand auzi asa ceva, pot sa spun ca am fost surprinsa cand am vazut ce pot oamenii desena pe geamul prafuit al unei masini. Priviti si voi: link. Cool, huh?