“Praf asternut pe ciment strapuns de raze crude de soare tarziu”
Nu stiu cum se face de lumea tot ajunge pe un biet blog vechi uitat de proprietar, dar in cinstea lor, iata o noua postare. (cadou de Craciun?)
Aproape patru ani mai tarziu si nici ca m-as fi putut schimba mai mult. Nu stiu daca in mai bine. Mi-e clar ca mintea nu-mi mai zburda libera si lipsita de griji pe taramuri creative, asa cum facea atunci. Si ca idei noi si stupide mi se tot strecoara printre ganduri in ultimul timp.
Cum ar fi sa plec din tara anul viitor pentru a studia in Anglia – eu care in viata mea n-a trebuit sa ma descurc singura nici macar o zi, va trebui sa intampin o lume complet noua si plina de straini. Tot ce sper este ca acei straini sa scape niste zambete incurajatoare din cand in cand in directia mea. Si poate si o vorba.
Sau sa scriu scrisori. Asta doar pentru ca lumea de azi pare sa fi uitat ce inseamna sa scrii de dragul de a scrie, cu un creion pe-o foaie.
Poate va intrebati ce s-a mai intamplat cu mine in acesti patru ani, poate nu. Am de gand sa va spun oricum. Am invatat sa cant la chitara si-am compus chiar si primul cantec. Am zambit. M-am intristat. Am luat primul (si ultimul, sper) 5 din viata mea – la mate. Acel tip pe care il iubeam? N-am nici cea mai vaga idee ce s-a ales de el. Tot ce stiu este ca ‘a iubi’ e un verb prea maret pentru a i-l atribui oricui, in special daca acel cineva iti piere din amintire atat de repede pe cat a disparut subiectul ultimelei postari. Prietenii din generala pe care e posibil sa-i fi mentionat si de care credeam ca-mi va fi atat de dor incat nu-mi voi putea inchipui lumea fara ei? Dusi ca vantul. Sigur, pe unii ii mai vad cateodata. Cu unii chiar vorbesc. Altii au capatat aere de superioritate si se pare ca, brusc, nu mai sunt suficient de buna pentru ei.
Dar iata-ma stand in spatele pragului ramas singurul obiect intre mine si Lume. Si tot ce am de spus este: cui ii pasa? Prietenii vin si pleaca. Rari sunt cei care raman si trebuie pretuiti. Ma simt atat de batrana cand scriu asta incat ma gandesc amar la salutul adresat de un copil de mai bine de 12 ani de pe scara – “Buna ziua”. Totul e efemer in viata asta – si generala, si liceul, si prieteniile, si iubirea. Obisnuiam sa cred candva in idealurile romantice: in natura, in absolut, in iubirea ideala, unica, eterna. Dar am primit o palma de la viata care m-a trezit, din nefericire. Tot ce mi-a ramas e speranta – la mai bine, la frumos, la adevar. Zambesc zi de zi si ii mint pe cei din jur zi de zi. Altfel n-ai cum sa razbesti. Tine fruntea sus, umerii drept si spatele inaltat si mergi inainte cu toata forta. Orice te asteapta, poti sa-i faci fata daca tu crezi asta.
Craciun fericit! ^^
g0n3thr's LiL' bLoG 